Licența ``B``
Cuprins
1.1. Solicitările psihice ale
sportivilor
1.2. Aspecte operaționale ale
concursului. Psihologia tacticii
1.3. Antrenamentul mental.
Etapele formării imaginilor mentale
Cele 3
aspecte ale activității de pregătire:
1. atenția acordată selecției după
criterii genetice;
2. creșterea preocupării pentru optimizarea
activității psihologice și de instruire-educare;
3. importanța pregătirii la vârstă
timpurie.
Factorii determinanți
ai performanței:
1. somatic
2. motric
3. psihic
În sport se pune accent foarte mare pe aptitudinile
motrice, fiind considerate baza preponderentă a activității motrice în
performanță. Întreaga funcționalitate motorie este conudsă conștient de
instanțele psihice superioare și, ca în toate sporturile, inteligența,
motivația, echilibrul afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut
indispoensabile.
Astfel, de câte ori vom vorbi despre aptitudini, vom avea
în vedere complexitatea și varietatea
componentelor de ordin somatic, fiziologic, psihologic, care conferă un
nivel superior comportamentului sportivului. Fondul genetic este reprezentat de
predispozițiile individului care
sunt constituite din particularitățile de organizare anatomico-fiziologică și
psihică. Aceste predispoziții vor fi actualizate în aptitudini cu atât mai mult
cu cât vor întâlni condiții de instruire și educare necesare dezvoltării lor
superioare. O „ureche fină” nu va duce neapărat la formarea unui muzician, tot
așa cum viteza nativă nu va avea ca rezultat formarea unui sprinter, dacă
individul nu va avea condiții favorabile de mediu sau de exersare.
Performanța sportivă este dependentă de nenumărate
aptitudini, nu numai din sfera psihică, ci și de ordin somatic și
fiziologic-nervos.
Tabel
1. Schema de
ansamblu a aptitudinilor performanțiale în sport
Determinare genetică |
Aptitudini implicate în performanța sportivă |
Somatice: înălțime, greutate, tip somatic, tip de fibră musculară |
Funcționalitate: tip de activitate nervoasă superioară, capacitate vitală |
||
Biochimice: tip de metabolism, capacitate de refacere |
||
General motrice: capactitate de învățare, rezistență la factori perturbatori, capacitate
de mobilizare a energiei, capacitate de regenerare psihică |
||
Determinare de mediu (paratipică) |
Psiho-motrice: coordonare generală, segmentară, echilibru static și dinamic, schemă
corporală, lateralitate, ambidextrie, tonus muscular, percepții
spațio-temporale. viteza de reacție, de repetare, de anticipare, sincronizare |
|
Motrice: viteză, rezistență, forță, mobilitate |
||
Psiho-intelectuale: vigilență, atenție, concentrare mentală, gândire, imaginație, memorie,
anticipare, decizie |
||
Psiho-afective: echilibru afectiv, rezistență la stres |
||
Psiho-reglatorii
voliționale: efort voluntar, perseverență, rezistență la durere |
Se desprind cinci aspecte teoretico-practice:
1. Performanța sportivă presupune selectarea sportivilor supradotați somatic,
fiziologic, energetic, motric și psihic.
2. Selecția trebuie să-ți fixeze critierii și indicatori de evaluare a
aptitudinilor în funcție de tipul de sport și de caracteristicile de solicitare
la care este supus sportivul.
3. Antrenorii experimentați cunosc faptul că aptitudinile au o dinamică
proprie de dezvoltare, de la copilărie la adolescență și tinerețe și că
diferențele în nivelul lor de dezvoltare-maturizare au chiar aspect
individualizat.
4. Analiza atentă a sistemului aptitudinal și a modalităților sub care el se
obiectivizează în comportamentul sportivilor este hotărâtoare pentru conducerea
cât mai exactă, științifică, a procesului de pregătire și dezvoltare a
personalității lor.
5. Întrucât selecția este un proces continuu, cunoașterea cât mai reală a
aptitudinilor se obține prin coroborarea rezultatelor măsurătorilor prin probe
și teste cu cele ale observației pedagogice a comportamentului sportivului și
cu dinamica performanțelor în sportul respectiv.
Având în vedere că la vârsta copilăriei și adolescenței,
aptitudinile și, mai ales, trăsăturile de personalitate nu sunt încă definite,
psihologul și antrenorul vor urmări să descopere la copii selecționabili în
special existența motivației pentru
performanță și dorința de victorie, manifestate
prin ambiția de a fi printre primii, pasiunea, râvna în antrenament,
combativitatea în joc, etc.
Psihodiagnoza este orientată, nu decisivă, întrucât performanța
sportivă depinde și de alți factori (biologici, de pregătire fizică, tehnică).
Atitudinile sunt componente structurale ale personalității umane,
rezultate mai ales din educație și influențe sociale.
Caracteristica principală este constituită din
disponibilitatea relativ constantă și organizată a sistemului psihic uman de a
percepe și judeca realitatea și de a reacționa într-un anumit mod la aceasta.
Ce rol au atitudinile în viața omului?
- sub influența factorilor sociali, educaționali și
auto-educaționali au rol sau funcții de evaluare, simțire și acționare formând influențarea dinamică și
direcționare a comportamentului.
Felurile atitudinilor:
a) postura corporală, ca poziție preoperatorie a corpului sau ca expresie
semnificativă.
b) opinia – ca modalitate de a înțelege și exprima unele idei: „luarea de
poziție” față de fenomene sau persoane.
c) caracteristică a exercitării voluntarea a unui rol ca răspuns la o
situație: conștiincios, încordat – degajat, tolerant – sever, conciliator.
d) caracteristică constantă și involuntară a exercitării rolului în situații
date – agresiv, amenințător, critic,
democratic, comprehensiv, descurajant, etc.
e) predispoziție generală de a adopta o anumită poziție sau o anumită
judecată.
Exemple de atitudini:
dominanță
agresiv
afirmare
ordonat
activism
responsabil
hotărâre
conștient și încrezător
control emoțional
respect pentru autoritate
răbdare fizică
nevoie de schimbare
încredere în sine
tărie de caracter
flexibilitate
acceptarea și asumarea riscului
stăpânire de sine
Fiecare individ este caracterizat de un complex de
atitudini proprii, cu structuri și stabilitate diferite. Tot în sistemul
atitudinal includem și motivația,
cărei triplă determinare bio-psiho-socială o apropie de atitudinile
fundamentale ale omului – ea fiind un sistem de mobiluri interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite,
conștiente sau inconștiente, simple tendințe biologice sau idealuri abstracte.
Ca tip didactic, atitudinile sunt împărțite în:
a) cognitive;
b) afective;
c) conative (motorii).
Atitudinile de tip cognitiv
se exprimă în procesele perceptive, ca stări
de așteptare și prevedere (anticiparea).
Exemplu: cunoscând
adversarul, putem să ne pregătim și să percepem tocmai acele acțiuni pe care le
dorim prin care îl putem contracara. Anticiparea devansează desfășurarea
lanțului de acțiuni când acestea sunt relativ stereotipe și va fi ușor
întârziată când adversarul este creator, imprevizibil.
Gândirea tactică poate fi influențată de anumite idei preconcepute despre
adversari și despre sine, de preferințele de alegere a direcțiilor de angrenare
specifice individualității proprii sau de preferințele de organizare a
acțiunilor de tip „decizie statică”.
Ideile preconcepute, prejudecățile și preferințele pot
influența negativ procesele de prelucrare a informației și tipul de decizie. În
concluzie, în efortul de cunoaștere a adversarului și chiar a propriilor
caracteristici trebuie să încercăm să fim cât mai obiectivi, chiar dacă analiza
nu ne satisface.
Atitudinile evaluative cuprind în plus, aspecte
privitoare la întreaga activitate sportivă și nesportivă a individului, echipei
sau colectivității. Pentru sportivi se pune problema unui mod de evaluare a tendințelor, deciziilor și conduitelor proprii, construit în baza unui sistem de valori
corect elaborat, acesta fiind rezultatul unui proces educativ științific.
Sportivul se evaluează pe sine, își evaluează colegii, emite păreri despre
conduitele antrenorului, se întreabă „dacă merită sau nu” să facă sacrificii în
pregătirea sportivă.
Un alt rol fundamental îl are familia, colectivitatea
sportivă, anturajul în care sportivul își petrece timpul liber, mijloacele de
informare, etc.
Atenție deosebită vom acorda:
Ø formulării clare pentru noi și sportivi a obiectivelor educaționale
cognitiv-afective privind concepția despre lume și viață, convingerile
patriotice, activismul social;
Ø asigurării conținutului și organizării activității școlare, profesionale, sportive
și de timp liber, pentru ca acestea să aibă efectele educaționale depline;
Ø luptei împotriva prejudecăților, superstițiilor și altor atitudini
neștiințifice, care reduc elanul sportivilor și îi scot din lupta pentru
calitatea performanței.â
Ø asigurării ambianței sociale propice dezvoltării trăsăturilor pozitive de
caracter ale sportivilor.
Atitudinile în structura personalității se exprimă în 3
tendințe:
a) față de lucruri: achiziție, distrugere, construire;
b) față de alții: dominare, supunere, agresiune, autonomie, punere în valoare,
căutarea sprijinului altuia, nevoia de a fi iubit, ajutorarea altuia;
c) față de sine: de a risca sau nu propria persoană, de pefecțiune, de a se
impune, sentiment de inferioritate.
Antrenamentul este mijlocul principal de pregătire a
sportivului pentru competiție și pentru realizarea performanței, dar numai
antrenorii și unii sportivi știu cât este de complicat procesul pregătirii și
câte cerințe se ridică pentru realizarea caracterului științific. Antrenamentul
se prezintă ca o realitate foarte complexă de condiții, stimuli, strategii,
tehnici și metode prin care se urmărește în principal:
1. dezvoltarea maximală a capacității integrale de performanță a sportivului;
2. pregătirea sportivului pentru reușită performanțială deplină în concurs;
3. dezvoltarea armonioasă a personalității socio-morale a sportivului, ca
cetățean util și după încheierea activității competiționale.
Antrenamentul va determina obținerea performanței
maximale numai cu condiția să fie total și condus după cele mai recente
orientări ale științei sportului. Științele tehnice revoluționează materialele,
echipamentele, aparatele, baze sportive, sistemul informațional, arbitrajul,
etc. Ele au pătruns, asociate cu cibernetica și tehnologia didactică modernă,
în asistarea pregătirii sportivilor, prin calculator sau simulator. Tot ca un
pas înainte, poate fi considerat și transferul de tehnologii din alte domenii
în cel al sportului. S-au preluat și adoptat hipnoza și sugestia hipnotică; se
aplică tot mai mult antrenamentul mintal și se acordă atenție regulilor
„antrenamentului invizibil” cu rol psihoigienic. Refacerea sportivilor se
realizează nu numai pe căi biologice, ci și psihice și psihoterapeutice.
Antrenamentul este în esență, o solicitare a sistemului
psihocomportamental al sportivului, dublat de solicitarea relațiilor
psihosociale în cadrul echipelor și grupurilor.
Antrenorul va trebui:
1. Să organizeze sistemul de stimuli-solicitări corespunzător obiectivelor,
naturii subiecților și condițiilor pedagogice-materiale-organizatorice;
2. Să influențeze structura de personalitate a sportivului, mai ales din punct
de vedere atitudinal, pentru ca acesta să devină atât colaborator al
antrenorului, cât și subiect al autoeducației.
Antrenamentul se prezintă ca o activitate care stimulează
și mediază trecerea de la aptitudini și atitudini timid exprimate, la
capacități și convingeri ferme, la conduite psihocomportamentale stabile și
eficiente.
Sugestie adresată antrenorilor: este recomandabil să
acordați egală atenție datelor biologice, psihologice, sociologice și de
conducere științifică și să încurajați integrarea lor într-o concepție unitară,
proprie și adecvată particularităților grupului pe care îl antrenați.
Din punct de vedere psihocomportamental, relația de
echilibrare dintre individ și ambianță are un dublu caracter:
Ø asimilare – ca proces de transformare a elementelor externe în componente interne
prin intermediul unor scheme sau montaje operaționale;
Ø acomodare – ca adaptarea a organismului la cerințe particulare ale mediului.
Mediul material-tehnic – produs al muncii și creației,
are o deosebită însemnătate în realizarea performanțelor sportive:
- ca motivație, aspirație și creație de noi condiții, pe
baza anticipării efectelor favorabile, pe de o parte, și ca satisfacție dată de
noua calitate obținută, pe de altă parte;
- creșterea caracterului științific al alimentației
sportivilor, după tipul de efort, tipul de metabolism, etapa de pregătire,
particularități individuale, obiceiuri, tradiție;
- amplificarea preocupărilor și realizărilor în direcția
susținătorilor de efot;
- folosirea pe scară largă a factorilor naturali (lumina,
radiațiile, apele cu efect terapeutic, nămolurile, altitudinea, etc.) în
stimularea capacității și energiei psihofizice și în refacerea și recuperarea
sportivilor;
- perfecționarea diferitelor amenajări destinate
sportului – progresele înregistrate în performanță, datorită îmbunătățirii
suprafețelor de joc (tenis, baschet, handbal);
- perfecționarea materialelor și echipamentelor;
- introducerea tehnicilor electronice și a informaticii
în programare, evaluare;
- apariția unor sporturi noi ca urmare a inventării sau
perfecționării aparatelor.
Mediul social este factorul cu cea mai mare influență
asupra vieții individului și mai ales asupra dezvoltării personalității sale.
Ambianța socială este constituită din sistemul foarte comlex al interrelațiilor
individuale cu societatea, al instituțiilor și organizărilor grupale, ale
factorilor istorici, al modelelor culturale, al normelor și valorilor sociale.
Determinantele de tip social ale performanței:
§ familia – are rolul de a pune bazele formării personalității individuale,
influențând hotărâtor și cariera sportivă, prin stimularea sau frânarea
interesului și motivației. Influența tatălui este mai mare decât a mamei în
orientarea copiilor spre sport.
§ școala – a fost și va rămâne principalul factor al formării intelectuale,
afective și fizice a elevilor, atât prin educația generală și profesională, cât
și prin cea de tip sportiv, în lecțiile de educație fizică.
§ mediul sportiv – echipa/clubul căruia aparține copilul sau adolescentul îi
influențează atât comportamentele psihosociologice de statut, rol, relații
preferențiale, cât și cele de ordin organizatoric și cultural.
Mediul sportiv este considerat ca o lume aparte, cu un
sistem de valori propriu.
Empatia se formează concomitent cu creșterea autonomiei și independenței în
acțiune.
Pe traseul spre performanță, sportivul trece din ambianța
familiei și a clubului, în ambianța federației și a sistemului specific
competițional. Pe măsură ce devine performer se îndepărtează de mediul cultural
al celor din aceeași generație, pentru a trăi în mediul restrâns sportiv.
Mediul sportiv este alcătuit din organizațiile sportive – federațiile de
specialitate și din „actorii” domeniului: antrenorul ca element cardinal,
echipa de tehnicieni – medic, psiholog, administrator – cu rol important, la
care se adaugă jurnaliștii. Calitatea climatului psihologic asigurat de acest
mediu are un rol însemnat în reușita sportivă.
Climatul sportiv este constituit din ansamblul relațiilor din cadrul
echipei, clubului și organizației superioare numit departament.
Situația grupală, relațiile antrenor-sportiv, relațiile
între sportivi, vor influența hotărâtor atitudinile individuale, nivelul de
angajare în efort, la nivelul aspirațiilor și stilului de muncă.
Relațiile interpersonale sunt, pe de o parte
rezultatul modului cum apreciază și se preferă sau nu reciproc membrii
grupului, iar, pe de altă parte, se constituie ca factor de influență – prin
grup a atitudinilor de tip social ale indivizilor. Rolul coeziunii grupului
este foarte important în realizarea performanței, coeziune care are la bază
predominanța alegerilor preferențiale de tip afectiv sau operațional între
componenții grupului. Astfel, un sportiv care se autoevaluează favorabil,
manifestă în raport cu ceilalți, autonomie, jovialitate, iar altul care se
subevaluează, adoptă un comportament supus, suspicios sau anxios. Alcătuira
„egogramei” fiecărui sportiv îl ajută pe antrenor în conducerea grupului și
ameliorarea relațiilor interindividuale.
Mediul cultural care cuprinde
cunoștințe științifice, valorile spirituale și morale, reprezentările colective
morale și structura instituțiilor, deține un rol important în formarea
personalității sportivului, în orientarea generală a activității lui în
domeniul familial, școlar, profesional și sportiv.
Ambianță și situații – cel care trăiește la un moment
dat relația sa cu ambianța se află într-o situație pe care o conștientizează în
bună măsură și față de care își organizează reacțiile de răspuns. Mulțimea
relațiilor individului cu ambianța socială este resimțită de acesta ca cerințe
situaționale, respectiv: cerințe familiale, școlare, sportive, culturale,
morale, etc.
În sport
vorbim de „psihologie situațională”,
trăirile și comportamentul sportivului fiind dependente de situații și urmărind
„stăpânirea” acestora pentru atingerea propriilor aspirații. Antrenamentul
„modelat” creează tocmai acele situații și solicitări pe care sportivul le va
întâlni în competiție.
Concluzii practice și recomandări pentru antrenori
Dacă mediul este un factor important în dezvoltarea
personalității omului, principala problemă o constă asigurarea caracterului educativ al situațiilor din mediul familial,
școlar, sportiv și de grup informal, prin:
o
o bună organizare a activităților pe baza stabilirii
exacte și concrete a obiectivelor și strategiilor;
o
o fundamentare științifică riguroasă a acestor activități
după normativele și specificul fiecăreia;
o
stabilirea și manipularea corectă a sistemului de cerințe
sau situații solicitante, crescând complexitatea lor în vederea dezvoltării
funcțiilor adaptative și a structurilor comportamentale adecvate;
o
asigurarea unor relații psihologice și psihosociale
corecte între membrii grupului și utilizarea lor în sens educogen;
Asigurarea unui climat psihopedagogic corect în grupul
sportiv, rolul principal fiind deținut de antrenor, care, prin ținută,
orientare, trăsături caracteriale pozitive, măiestrie didactică, moralitate,
dragoste de muncă și aspirații poate stimula activitatea elevilor săi;
o
utilizarea datelor științei în ceea ce privește
activitățile organizate;
o
asigurarea unui nivel corespunzător de instruire.
Marea problemă a antrenorilor este nu de a-i ajuta pe
sportivi să capete motivație, ci să evite să le distrugă motivația intrinsecă
de a practica sportul. În al doilea rând, antrenamentele trebuie să fie
distractive și variate, cu implicarea tuturor participanților.
Secretul motivației ar putea fi înțelegerea nevoilor
sportivilor. Dat fiind că o necesitate nesatisfăcută devine un scop, a-i ajuta
pe sportivi să-și atingă scopurile ar putea fi cheia motivării lor.
Ordinea priorităților nevoilor:
1. nevoi generate de ceva care lipsește – setea, foamea, sexul, siguranța și
securitatea, considerate de maximă prioritate;
2. nevoi legate de dezvoltare – dragostea, respectul de sine și evaluarea
propriei persoane.
Două stiluri de antrenare și motivația
Există două stiluri de antrenare:
- stilul autoritar de conducere a antrenamentului, în
care antrenorul ia toate deciziile de unul singur;
- stilul cooperant, în care antrenorul ia decizii
împreună cu sportivii săi.
Antrenorii autoritari – în propria sa
viziune, antrenorul autoritar este:
·
direct responsabil de organizarea elementelor unei echipe
eficiente – mijloace financiare, echipament, bază materială, membrii echipei
etc;
· direct responsabil de acționarea eforturilor sportivilor,
de motivarea lor, de controlul activității lor și de modificarea
comportamentului lor în conformitate cu nevoile echipei;
·
în absența eforturilor depuse de el, sportivii sunt
percepuți ca fiind pasivi, chiar recalcitranți față de obiectivele echipei; de
aceea, sportivii trebuie convinși și ținuți sub control prin recompensă și
pedeapsă, iar activitățile lor trebuie dirijate de antrenor.
Antrenorii cooperanți – au o imagine cu totul diferită
despre ei:
·
ei se consideră responsabili de organizarea elementelor
unei echipe competitive – mijloace financiare, echipament, bază materială,
membrii echipei etc;
·
ei consideră că sportivii, prin natura lor, nu sunt pasivi
față de obiectivele echipei și nici nu se situează pe poziții contrare
acestora;
· dacă adoptă o astfel de atitudine, faptul se datorează
unor experiențe negative anterioare, prin care nu li s-a acordat ocazia de a-și
asuma responsabilități și de a lua decizii. Sportivii au motivație, potențial
de dezvoltare, capacitatea de a lua decizii și de a depune efortul necesar
atingerii obiectivelor individuale sau ale echipei, iar toate aceste elemente
pot fi dezvoltate în continuare.
Alte diferențe:
Metodele de cooperare sunt aplicate mai ales de antrenori
care:
a) au conștiința propriei lor valori;
b) au evoluat la un moment dat sub conducerea unor antrenori care adoptau
același stil;
c) interacționează bine cu cei din jur.
Stilul autoritar este deseori adoptat de antrenori care:
a) nu au o părere bună despre propria lor valoare;
b) au evoluat la un moment dat sub conducerea unor antrenori autoritari;
c) nu interacționează bine cu cei din jur.
Metodele autoritare sunt mai ușor de implementat, dar ele
sunt mai puțin eficiente; cele de cooperare sunt mai greu de implementat, dar
mai eficiente în motivarea sportivilor.
Tabel 2. Diferența dintre stilurile
antrenorilor:autoritar și cooperant
Stilul autoritar |
Stilul cooperant |
Înclinat spre adoptarea concepției „victoria pe primul
plan”
Consideră că sportivii sunt orientați spre controlul
extrem
Se bazează cu precădere pe procesele de conformare și
identificare
Preferă motivația extrinsecă |
Înclinat spre adoptarea concepției „sportivii sunt pe
primul loc”
Consideră că sportivii sunt orientați spre controlul
intern
Utilizează toate metodele de motivare, urmărind cu
precădere interiorizarea
Preferă motivația intrinsecă |
În ziua
de azi, stilul cooperant este adoptat de tot mai mulți antrenori, cu rezultate
extrem de pozitive atât în obținerea victoriei, cât și în dezvoltarea
sportivilor.
Una
dintre cele mai importante decizii în sport este cea cu privire la strategia de
joc. Această decizie este în mod obișnuit luată de antrenor, mai ales în
baschet și fotbal. Se poate argumenta că antrenorul ia decizii mai bune, ceea
ce înseamnă „mai bune din perspectiva obținerii victoriei”, dar nu neapărat și
din punctul de vedere al dezvoltării sportivilor.
Lipsa de
control asupra propriei persoane merge dincolo de terenul de antrenament sau
concurs. Unii antrenori devin stăpâni pe întreaga existență a sportivilor lor,
mai ales când aceștia promit să devină mari vedete. Le spun ce, unde și când să
studieze, cu cine să se împrietenească, cum să-și cheltuie banii etc. Sportivii
supuși unui astfel de tratament au deseori dificultăți de reintegrare în
societate la sfârșitul carierei competiționale, fiind complet lipsiți de
capacitatea de a lua decizii proprii.
Cun își poate ajuta un antrenor sportivii pentru ca aceștia să devină ființe
responsabile și autonome?
Lucrul
cel mai important este convingerea că sportivii sunt mult mai importanți decât
victoria. Transformarea sportivilor în ființe responsabile este un obiectiv pe
termen lung, rezultatul unui mare număr de evenimente mărunte care,
acumulându-se, îl ajută pe sportiv să înțeleagă viața și să evolueze.
Antrenorul trebuie să comunice eficient cu sportivul și să-l facă să înțeleagă
că îl prețuiește și are încredere în el. El trebuie să aibă capacitatea de a
înțelege emoțiile și atitudinile sportivilor, de a privi lumea prin ochii lor.
Această empatie favorizează instalarea unui climat de încredere între antrenor
și sport, esențială în condițiile în care se are în vedere împărțirea responsabilităților.
Antrenorii
îi pot ajuta pe sportivi să-și fixeze obiective pe termen scurt și lung, fără a
încerca să-și impună propriile obiective. La rândul lor, sportivii vor analiza
succesul sau insuccesul lor sportiv și vor fi ajutați să le atribuie cauzelor
corecte.
Mai
demult, antrenorii abordau problemele legate de motivație în termenii „o să-i
facem s-o facă”; apoi s-a abordat formula „o sa-i facem să vrea s-o facă”; mai
nou, a apărut abordarea „o să-i facem să-și asume responsabilitatea s-o facă”.
Cheia
motivației este cunoașterea nevoilor sportivilor. Principalele nevoi în
domeniul sportului sunt:
a) de stimulare sau distracție;
b) de afiliere la un anumit grup;
c) de confirmare a valorii personale.
Sportivii sunt mai motivați și mai responsabili când antrenorii
le oferă posibilitatea de a-și exercita controlul asupra propriei lor
existențe.
Presiunile
antrenamentulu, pretențiile conducerii, ochiul necruțător al publicului,
lungile ore de lucru și miile de detalii puse la punct, numeroasele deplasări
și varietatea relațiilor interpersonale sunt câteva dintre posibilele cauze ale
epuizării.
Tabel 3. Factorii generatori de stres la antrenori
Categoria |
Frecvența de apariție |
a. Lipsa de respect din partea sportivilor |
47,8% |
b. Lipsa de comunicare a sportivilor |
20,7% |
c. Lipsa de apreciere din partea persoanelor din adminisrație |
14% |
d. Aplicarea unor strategii incorecte |
9% |
e. Lipsa de apreciere din partea publicului |
6,5% |
f. Grad de competență scăzut în comparație cu alți antrenori |
4% |
g. Lipsa de apreciere din partea sportivilor |
3% |
Primii doi factori de stres în
ordinea frecvenței de apariție se leagă de relația antrenorilor cu sportivii.
Se pare că nu obținerea victoriilor, ci problema relațiilor interpersonale cu
sportivii duce la epuizare. Antrenorii care nu stăpânesc tehnicile psihologice
pe care trebuie să le predea sportivilor resimt un stres mai intens și, cu
timpul, pot deveni mai ușor victimele epuizării.
Epuizarea se manifestă pe
multiple planuri: fizic, emotional și nervos. Ea se naște din sentimental de
nemulțumire și chiar de disperare generat de incapacitatea de transpunere în
realitate a idealurilor personale și de atingere a obiectivelor fixate. Persoanele
care pot deveni ușor victimele epuizării sunt în general empatice, sensibile,
devotate și idealiste. Sunt anxioși, introvertiți și se entuziasmează ușor.
Cauzele potențiale ale epuizării sunt legate de programul de lucru prelungit,
presiunile exercitate de publicul dornic de succese, neînțelegerea acestuia
față de obiectivele programului de antrenament și resursele ineficiente. Cauza
cea mai importantă este incapacitatea de dezvoltare a unei relații
satisfăcătoare cu sportivii, antrenorii, percepând atitudinea acestora ca disruptive
și nemotivată în direcția atingerii obiectivelor fixate. Când așteptările
antrenorilor nu se confirmă, aceștia vor pune sub semnul întrebării
integritatea persoanelor antrenate, valoarea antrenamentului ca profesiune și
chiar propria lor valoare de sine.
Epuizarea se instalează încet, pe
intervalul lunilor și chiar anilor de zile. Antrenorii care dau semen de
epuizare au un comportament singular, manifestă un spirit critic exagerat, se
enervează ușor și se împotrivesc oricăror sugestii.
Fenomenul de epuizare este mai
puțin probabil să apară atunci când antrenorul simte că învață cot la cot cu
sportivii săi, atât în ceea ce privește rolul său, cât și disciplina sportive
specifică. Sentimentul realizării profesionale și al succesului nu trebuie să lipsească,
dar el nu trebuie să ia forma concursurilor castigate. Succesul poate fi căutat
în dezvoltarea sportivilor ca finite umane și în bucuria practicării sportului,
atât la nivel individual, cât și de echipă.
Aspecte care trebuie examinate în cazul
apariției semnelor epuizării:
1) Se vor redefini obiectivele și se va examina filosofia de viață și de
antrenament.
2) Dezvoltarea
și menținerea unui sprijin solid din partea familiei și prietenilor.
3) Conștientizarea constrângerilor de timp și a propriilor limite ca persoană.
Se va încerca o utilizare cât mai eficientă a timpului, dar se vor face și
pauze de refacere.
4) Echilibrarea
existenței prin intermendiul activităților alternative.
5) Recunoașterea
propriei vulnerabilități. Nu puteți face totul, nu vă puteți comporta perfect,
nu puteți ști totul.
6) Îmbunătățirea formei fizice poate fi un pas important în direcția creșterii
vitalității. Aplicați cunoștințele pe care le aveți despre perfecționarea
condiției fizice și asupra propriei persoane.â
7) Aplicarea
tehnicilor de control al stresului.
Stresul apare când există o discrepanță
între ceea ce indivizii percep că li se cere și ceea ce tot ei percep că pot
face, în condițiile în care rezultatul acțiunii este și el perceput ca
important.
Reducerea stresului se poate face prin 3
metode:
· Ingineria
mediului
· Tehnicile
de control somatic
·
Tehnicile de control
cognitive al stresului
Ingineria de mediu, respective
acțiunea asupra mediului, presupune reducerea gradului de nesiguranță și a
gradului de importanță generat de mediul fizic sau social.
Cele 4 tehnici de control somatic
al stresului aplicate la sportivi sunt:
Ø relaxarea prin formarea de imagini mentale
Ø autorelaxarea
Ø reglarea
progresivă
Ø reglarea
cu biofeedback
Cele 3 tehnici cognitive de control al
stresului sunt:
ü blocarea
gândirii negative
ü gândirea
rațională
ü autodiscursul intelligent
„Stresul subminează energia psihică a sportivilor, le
răpește bucuria victoriei și plăcerea de a practica sportul. Stresul poate
distruge încrederea în forțele proprii și crează sportivilor sentimentul
incompetenței, ei nefiind capabili să-și pună în valoare tehnicile dobândite în
nenumărate ore de antrenament. Stresul se manifestă sub forma epuizării psihice
și îi poate afecta deopotrivă pe sportivi și pe antrenori”. R. Martens
Agenții stresanți care induc sportivului anxietate,
tensiune psihică, activare crescută, reacții de autoapărare pe fondul unei
puternice dorințe de afirmare, a responsabilității resimțite, a finalității
incerte de succes sau de eșec, sunt:
a) fizici: temperaturi ridicate sau scăzute, diferențe de fus orar, mediul
incert și generator de riscuri;
b) proprioceptivi: eforturile muscular-motrice;
c) intelectuali: necesarul de atenție, finețea discriminărilor perceptive,
luarea deciziilor în situații de incertitudine;
d) afectivi: anxietate, teama de eșec sau succes, teama de accidentare;
e) volitivi: eforturile voluntare mari, deășirea limitelor fizice și psihice;
f) psihosociali: presiunea exercitată de conducători, public, presă, opinia
antrenorilor sau a familiei și anturajului sportivului.
Tabel 4. Modificările fiziologice, psihologice și comportamentale apărute în
condiții de stres la sportivi
Modificări fiziologice |
Modificări psihologice |
Modificări comportamentale |
Creșterea ritmului cardiac Creșterea tensiunii arteriale Transpirație intensă Dilatarea pupilelor Accelerarea ritmului respirator Creșterea tensiunii musculare Urinare frecventă Creșterea nivelului adrenalinei |
Neliniște Senzația de a fi copleșit Incapacitate de luare a
deciziilor Incapacitate de concentrare Lipsa autocontrolului Îngustarea ariei atenției |
Ritm rapid al vorbirii Rosul unghiilor Privirea încruntată Clipitul des Căscatul frecvent Tremurături ale membrelor Modificări ale vocii |
Analizând „semnele” sau
„simptomele” prezentate de sportivi, putem recunoaște instalarea stresului și,
în consecință, se poate trece la alegerea unora dintre tehnicile de control al
acestuia.
Tehnicile de combatere a
stresului
Tehnicile utile în reducerea stresului,
care stau la îndemâna antrenorilor sunt:
a) Reducerea
gradului de nesiguranță al mediului sportivului
b) Reducerea gradului de importanță al rezultatului concursului
Antrenorul are în acest sens
posibilitatea de a influența nivelul activării sportivilor, manevrând,
manipulând situațiile sau persoanele „prea” semnificative pentru sportivi, până
în momentul în care sportivii își dobândesc și își consolidează echilibrul
emotional și implicit nivelul activării. În cazul sportivilor începători,
părinții pot fi rugați să nu asiste la primele competiții și, de asemenea, să
nu instituie sisteme suplimentare de premiere care pot spori emulația tinerilor
competitori.
c) Relaxarea
prin intermediul imaginilor mentale
Dacă sportivii nu posedă astfel de
tehnici, li se va sugera să-și imagineze „un loc” în care în trecut s-au simțit
în deplină siguranță și deci, foarte relaxați și, totodată încărcați cu
energie.
Condițiile care trebuie respectate pentru
ca această tehnică să dea rezultate sunt:
·
sportivul să aibă
clar în minte un loc pe care să-l asocieze cu un puternic sentiment de
relaxare;
·
să posede tehnicile
de formare a imaginilor suficient de bine, pentru ca imaginile „văzute” cu
ochii minții să fie extreme de vii;
·
să practice această
tehnică initial în situații nestresante și apoi, treptat, în situații din ce în
ce mai asemănătoare cu cele competiționale.
d) Autorelaxarea
progresivă
Este o tehnică relative ușor de aplicat,
sportivii fiind învățați să-și relaxeze diferitele grupe de mușchi, punând
accent pe respirația lentă și eliberarea corpului de orice tensiune. Relaxarea
progresivă este benefică mai ales pentru sportivii care întâmpină dificultăți
în reglarea tensiunii musculare într-o anumită zonă a corpului, mai intens
solicitată.
Acestea sunt: convingerea, exercițiul, exemplul,
aprobarea și dezaprobarea (recompensele și sancțiunile), modelarea, simularea,
supraînvățarea, solicitarea maximală, antrenamentul mental, autogen, psihoton,
etc.
Tehnicile psihologice considerate importante sunt:
stabilirea obiectivelor de performanță, capacitatea de relaxare, controlul
mobilizării, capacitatea de imaginare mentală, introspecția sau discuția cu
sine.
Principalele tehnici psihologice care pot fi dezvoltate
la sportivi sub îndrumarea antrenorilor sunt:
ü tehnicile de reprezentare mentală
ü tehnicile de mobilizare a energiei psihice
ü tehhicile de combatere a stresului
ü tehnicile de fixare a obiectivelor performanțiale
ü tehnicile de creștere a capacității de concentrare
ü tehnicile de reducere a anxietății
Toate aceste tehnici psihologice se situează într-o
relație de interdependență, perfecționarea uneia dintre ele contribuind la
dezvoltarea tuturor celorlalte:
Ø mobilizarea eficientă a energiei psihice ajută la combaterea stresului;
Ø pentru formarea imaginilor mentale, este necesară o stare de relaxare, iar
relaxarea este la rândul său rezultatul utilizării imaginilor mentale;
Ø prin formarea imaginilor mentale, sportivii își sporesc puterea de
concentrare, în același timp, concentrarea contribuind la eficiența formării
imaginilor mentale;
Ø odată cu creșterea energiei psihice se produce și o creștere a atenției.
Aceasta până la un punct, dincolo de care, orice creștere suplimentară a
energiei psihice influențează negativ concentrarea atenției;
Ø combaterea eficientă a stresului favorizează creșterea puterii de
concentrare, în timp ce tehnicile de concentrare a atenției fac posibilă
eliminarea gândirii negative.
Ø reprezentarea mentală a obiectivelor constituie un mijloc de stimulare a
sportivilor pentru finalizarea eforturilor lor, în timp ce capacitatea de
formare a imaginilor mentale se poate îmbunătăți prin fixarea unor obiective de
performanță realiste.
Dintre tehnicile de optimizare a atenției sportivilor,
menționăm:
a)
selectarea stimulilor relevanți din mediu;
b)
comutarea atenției pe stimulii relevanți;
c)
creșterea în intensitate a atenției, respectiv
concentrarea.
a) Capacitatea de selectare corectă a stimulilor relevanți din punct de vedere al sarcinii motrice,
din multitudinea de stimuli proveniți din mediul extern cu care sportivul se
confruntă continuu, este o tehnică esențială.
Reacția de direcționare a
atenției se exercitp automat în situațiile în care:
·
stimulul este foarte intens sau neașteptat;
·
stimulul este puternic sau neobișnuit;
·
stimulul este nou;
·
stimulul se mișcă, iar mișcarea este detectată prin
vederea periferică.
Interesul – pentru a trezi și a menține interesul sportivilor pentru
activitate, antrenorii pot utiliza câteva strategii:
Ø explică modul de execuție al unei anumite mișcări, arătând totodată și
motivul pentru care se predă acel element
Ø acordă anumite responsabilități sportivilor, le dă posibilitatea să facă anumite
alegeri, să conducă anumite părți de lecție
Ø prevede pe parcursul antrenamentului, anumite momente de destindere
Dispunerea mentală și anticiparea – sportivii reușesc
să se pregătească mental pentru a reacționa la stimulii externi, sau interni.
În acest scop este necesară:
§ o bună cunoaștere a stimulilor importanți pentru sarcina motrică;
§ cunoașterea posibilelor surse de distragere a atenției, care trebuie
evitate.
b) Comutarea atenției – sportivul trebuie să facă față permanent modificărilor constante. Aceasta
se poate face eficient în următoarele condiții:
ü cunoașterea stilului atențional al fiecărui sportiv și identificarea
deficiențelor existente, compensarea acestora prin exerciții speciale;
ü controlul stresului, care poate afecta grav atenția sportivului;
ü depășirea stării de oboseală fizică, prin eforturi de voință ale sportivului și mobilizarea acestuia.
Stilul atențional interpersonal – dimensiunile
atenției, necesare în stabilirea importanței
acesteia în tehnica unui anumit sport:
c) Amplitudinea sau volumul atenției – se referă la numărul de stimuli la care sportivul trebuie să fie atent
concomitent. În funcție de această dimensiune, atenția poate fi:
- extinsă
- restrânsă
d) Orientarea atenției – se referă la dirijarea acesteia fie către exterior, fie către interior.
Din acest punct de vedere, atenția poate fi:
- externă
- internă
Testul stilului atențional interpresonal (TAIS), a fost
elaborat de către Robert M. Nideffer, fiind destinat investigării sportivilor
de performanță, pentru evidențierea stilului atențional al acestora, precum și
pentru stabilirea capacității lor de concentrare. Testul original cuprinde 144
de întrebări. Forma scurtă a TAIS cuprinde 12 întrebări privitoare la
comportamentul unei persoane în situații diverse. Chestionarul este
autoadministrat, subiecții analizând fiecare întrebare și marcând pe teste
răspunsurile potrivite. Variația punctajului pentru fiecare caz permite
alcătuirea unor „configurații finale”, iar ca urmare a interpretării
rezultatelor se pot preciza aspectele pozitive și cele negative ale atenției
unui sportiv.
Testul stilului atențional interpersonal – TAIS
Instrucțiuni: Citiți cu atenție situațiile de mai jos și răspundeți la fiecare în parte
cât mai sincer și mai obiectiv posibil, încercuind varianta care se potrivește
cel mai bine felului dvs de a fi.
1. Mă pricep la analizarea rapidă a unei mulțimi de
oamenii și la extragerea unei anumite persoane sau chip din acea mulțime.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
2. Într-o cameră plină de copii sau pe un teren de joacă,
știu ce face fiecare dintre ei.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
BET Total =
3. Când mi se vorbește, mă simt distras de imaginile sau
sunetele din jurul meu.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
4. Mă simt încurcat atunci când privesc activități de
genul unui meci de baschet sau spectacol de circ, unde se întâmplă prea multe
lucruri în același timp.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
OET Total =
5. Am nevoie doar de o mică informație și îmi vin o mie
de idei pe acea temă.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
6. Îmi este ușor să combin idei din domenii variate.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
BIT Total =
7. Când cineva îmi vorbește, mă trezesc gândindu-mă la cu
totul altceva.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
8. Am atâtea lucruri în minte, încât mă zăpăcesc și uit
mereu câte ceva.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
OIT Total =
9. Când citesc, mi-e ușor să nu mă gândesc la altceva
decât la carte.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
10. Imaginile și sunetele din jur nu-mi deranjează șirul
gândurilor.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
NAR Total =
11. Cu greu îmi scot din minte un gând sau o idee
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
12. La jocuri greșesc, deoarece urmăresc ce face o
persoană și nu le mai pot urmări pe celelalte.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
RED Total =
Interpretarea testului. Se adună punctele realizate pentru fiecare set de 2 întrebări succesive,
rezultând 6 indicatori ce descriu stilul atențional al subiectului investigat.
Scorurile obținute se interpretează astfel:
BET = atenție extinsă. Scorurile ridicate la acest item arată că subiectul este capabil să
integreze efectiv mai mulți stimuli externi simultan, în câmul său atențional.
Are așadar, o bună atenție distributivă și conștientizează faptul că poate
percepe și opera cu mai mulți stimuli externi concomitent.
OET = atenție externă
restrânsă. Cu cât scorul realizat este mai mare, cu atât apar mai
multe greșeli în acțiunile subiectului, datorită confuziei și suprasolicitării
acestuia cu informații externe. Sportivii din această categorie au dificultăți
de concentrare, fiind deranjați de numărul mare al stimulilor externi.
BIT = atenție internă
extinsă. Un punctaj mare pe această scală semnifică faptul că,
subiecții se consideră capabili să opereze eficient cu idei și informații din
diferite domenii, se consideră analitici și au capacitatea de a „filosofa” pe
marginea evenimentelor; dacă este necesar, se pot gândi la mai multe lucruri
deodată, fără a-și reduce eficiența.
NAR = atenție focalizată. Scorurile ridicate la acest item arată că indivizii se consideră a fi
eficienți în activitățile care solicită restrângerea câmpului atențional și
izolarea de factorii perturbatori.
RED = atenție difuză. Un scor ridicat pe această scală arată că subiecții greșesc, deoarece nu
reușesc să integreze în aria de cuprindere a atenției toată informația necesară
rezolvării problemei; ei nu pot fi atenți la multe lucruri deodată și nu se pot
concentra decât pe arii foarte înguste.
1.
Concentrarea – o bună concentrare se poate
obține fără un efort voluntar important, însă, nu se poate menține un timp
îndelungat, din cauză că pe parcursul acțiunilor motrice intervit și alte
tipuri și forme ale atenției.
Test de autoevaluare a capacității de concetrare
Instrucțiuni: Citiți situațiile de mai jos și alegeți varianta de răspuns care
corespunde cel mai bine felului dvs. de a fi. Încercați să răspundeți cât mai
sincer și cât mai obiectiv.
1. Pot evita să devin prea nervos sau prea
tensionat în competiții.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
2. Devin atât de concentrat asupra meciului (acțiunii),
încât tit ce mă înconjoară își pierde importanța.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
3. Pot menține sau recâștiga
rapid un nivel înalt de concentrare în antrenament.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
4. Pot menține sau recâștiga rapid un nivel înalt de
concentrare în competiții.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
5. Am încredere în forțele proprii și un sentiment de
genul: „Pot să reușesc!”
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
6. Suport bine criticile antrenorului și învăț din
acestea.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
7. Fac față manifestărilor ostile din timpul meciului sau
deciziilor luate împotriva mea de către arbitru.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
8. Pot rămâne motivat atunci când mă aflu în dezavantaj
pe tabela de scor, sau în criză de timp.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
9. Pot să mă concentrez asupra momentului prezent trăind aici
și acum ( ex. o mișcare, o acțiune)
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
10. Îmi pot recâștiga rapid concentrarea asupra acțiunii
în curs, chiar și după o greșeală.
1
Niciodată 2 Rareori 3 Câteodată 4 Deseori 5 Totdeauna
Ca urmare a aplicării în numeroase cazuri a
chestionarului, s-a constatat că sportivii de elită tind spre uun punctaj de
peste 40 de puncte din 50.
Modalități prin care selectivitatea atenției sportivilor
poate fi optimizată:
·
Antrenorul împreună cu sportivii, va stabili „tipul” de
atenție specific, necesar fiecărei tehnivi sportive, stabilindu-se orientarea
și amplitudinea atenției.
·
Dacă atenția este orientată extern, sportivii vor fi
preveniți asupra semnelor externe la care trebuie să fie atenți.
·
Dacă atenția este orientată intern, sportivul va lua în
seamă gândurile pozitive și va ignora gândurile negative.
·
În timpul unei execuții, sportivul își va îndrepta
atenția spre mișcarea imediat următoare și nu spre cea anterioară, chiar dacă
aceasta a fost reușită sau nu.
·
Atenția sportivului va fi orientată către sarcina de
îndeplinit și mai puțin pe scor sau pe rezultat.
·
Predarea tehnicilor de direcționare a atenției se va face
la îneputul antrenamentului, atunci când nivelul energiei psihice este înalt.
· La învățarea unui element tehnic nou, se vor elimina pe cât posibil elementele perturbatoare, odată cu consolidarea deprinderii, ajungându-se la condiții similare celor de concurs.
Formarea obiectivelor performanțiale
„Fără planificare și control, tragem prea puține
concluzii (sau nici una), pentru viitor”.
„Sportul, prin natura sa, determină fixarea de obiective
performanțiale într-un mod fie obiectiv, fie subiectiv, la nivelul echipei sau
la nivel individual, prin planificarea realizată de către antrenor la începutul
unui nou sezon competițional, demers care adesea nu este urmărit sistematic și,
din acest motiv, este ineficient.”
Specialiștii în pshigologia sportului sunt de acord cu
faptul că, un program eficient de fixare a obiectivelor, acționează asupra
performanțelor sportivilor în patru moduri:
1. direcționează atenția și acțiunile efectuate în cadrul procesului de
antrenament;
2. mobilizează energia și eforturile pentru atingerea unor scopuri precise;
3. determină o creștere a tenacității sportivilor atunci când progresele sunt
lente;
4. cresc motivația sportivilor, dar și a antrenorilor (în identificarea celor
mai eficiente strategii de pregătire).
Obiectivele performanțiale se mai pot clasifica în:
Ø obiective legate de rezultate (câștigarea unui meci sau turneu) și
Ø obiective legate de performanțe individuale (reușita în cazul unui sportiv
a unui procent de 75%, 80% sau 90% din totalul procedeelor tehnice).
Pentru ca obiectivele să fie mobilizatoare, dar nu
imposibil de atins, se recomandă modul de abordare în trepte, așa încât,
obiectivul de îndeplinit să se plaseze puțin mai sus față de o performanță
recentă a sportivului față de o medie a performanțelor acestuia. Sportivii
trebuie să cunoască faptul că, nu se poate ajunge în vârful piramidei
dintr-odată și că uneori, vor mai face și câte un pas înapoi.
Avantajele aplicării tehnicilor de fixare a obiectivelor
§ obiectivele îmbunătățesc performanțele;
§ obiectivele îmbunătățesc calitatea antrenamentului;
§ obiectivele clarifică așteptările sportivilor și antrenorilor;
§ obiectivele combat monotonia în antrenamente și determină creșterea
motivației sportivilor de a se antrena;
§ obiectivele determină creșterea motivației interne a sportivilor de a
obține succesul;
§ obiectivele îndeplinite determină creșterea încrederii în sine și a
satisfacției personale a sportivului.
Nivelul profund al personalității sportivului
Atitudinile
sunt definite drept:
®
opinii sociale,
politice, științifice ale membrilor societății;
®
modalități de
raportare ale individului la sine, la ceilalți și la lume;
®
reacții verbale,
comportamentale față de persoane sau evenimente;
®
moduri de „a fi” ale
unei persoane, în diferite situații.
Atitudinile sportivului în antrenament
- disponibilitate pentru efort - orientare spre
performanță
- dorință de progress -
ajutorarea altora
- căutarea noului -
autoevaluarea obiectivă
- cooperarea pentru progress - activism
- orientare spre sarcină - disciplină
Atitudinile sportivului în competiție
- dorință de victorie -
mobilitate în evaluarea situațiilor
- încredere în sine - asumarea riscurilor
- combativitate/agresivitate - acceptarea
eșecurilor
- mobilizare pentru efort - fair-play
- cooperare cu partenerii
Nivelul
profund al personalității sporvivului. Autoevaluarea
„Mitul eroului” sau identificarea cu
modelul campionului influențează motivația sportivului și îi relevă aspirațiile
și dorința de a se bucura în recunoașterea socială, asociată reușitei în plan
sportiv. Sportul ocupă un loc important în aspirațiile și visurile
celor aflați la vârsta adolescenței, cărora le oferă modalități de a se compara
cu idolii lor, de a se întrece cu alții și de a-și depăși angoasele.
Adolescentul supus unor transformări care determină hperemotivitate și un
oarecare dezechilibru în plan psihic, se implică în activități sportive
datorită dorinței de afirmare a sinelui, a nevoii de a-și dovedi curajul și de
a intra în confruntare cu alții.
Oferind o are extinsă de
proiecție, sportul care reclamă curaj, rezistență, forță și initiative, induce
tinerilor practicanți trăiri de agresivitate și de dominare, de frustrare sau
de gratificare și provoacă efecte puternice în plan afectiv.
Imaginea de sine a sportivului de performanță
Imaginea de sine se definește ca
fiind imaginea pe care subiectul o are despre el însuși, ceea ce crede el că
este, ceea ce recunoaște ca aparținându-i.
Conștiința de sine depinde, de asemenea,
de modul în care subiectul este perceput de cei din jur. Competiția poate
constitui o amenințare la adresa evaluării sociale a indidvidului, datorită
riscului crescut de eșec, ea fiind inerentă situațiilor sportive.
Stima de sine pe de altă parte, se oate define
ca o evaluare a subiectului de către el însuși și se traduce în termeni de
auto-apreciere sau de auto-depreciere. Fiecare individ are tendința de a-și
domina semenii și de a-și asuma față de aceștia un rol superior, fapt ce se
poate realiza foarte bine prin intermediul sportului. Reușita sportivă poate
constitui un mijloc privilegiat de compensare a unor nereușite în alte domenii,
de restaurare a unei imagini de sine eventual devalorizate în domeniu școlar,
familial sau social.
Auto-evaluarea constituie pentru toți sportivii
un concept cheie, având un caracter permanent, datorită derulării continue în
timp, a competițiilor și a confruntărilor directe cu sine, cu mediul și/sau
adversarii. Sportivul demonstrează față de nesportiv o mai mare capacitate de
a-și autoevalua motivațiile, nevoile și dorințele. Sportivii de elită, ținând
cont de performanțele reușite anterior, au o perceptive de sine mult mai
apropiată de cea ideală decât sportivii de nivel mediu. Jucătorii la care se
constată o mai mare stimă de sine, dovedesc și o mai mare eficacitate în joc.
Receptivitatea este o altă caracterisitcă
importantă a sportivilor de elită, fiind difinită drept acceptarea de către
sportiv a criticilor constructive, care-l determină să-și conștientizeze
greșelile și să le corecteze.
Pentru licenta ``B`` cursuri si video http://old.ccabaschet.ro/Licentiere_licenta_B.html